Marcel Blossoms, pe numele real Marcel Blumen s-a născut în Brăila pe 15 februarie 1904, însă la 11 ani se mută cu familia în București unde urmează Facultatea de drept, însă încă din liceu se dedică celor două mari pasiuni ale sale jurnalismul și cinematografia, pe care avea să le contopească în 1926 când devine redactor șef al prestigioasei reviste "Cinema", o publicație care, grație colaborării româno-americane desfășurată pe toate nivelurile, ajunge să fie una dintre cele mai apreciate și respectate reviste de profil din Europa. 

Marcel Blossoms este astăzi, în mare, uitat în România, deși în Statele Unite este considerat unul dintre oamenii importanți din lumea filmului.  În cariera sa lucrând pentru greii americani Universal (reporter oficial), 20th Century Fox și Warner Bros, în cazul ultimului fiind director al compartimentului de publicitate.

O poveste inedită are loc în anul 1929, când părăsește Bucureștiul pentru a merge la Hollywood și a intervieva marile vedete de peste ocean, însă, în primă fază reușește să ajungă într-un arest din L.A.

Redăm integral prima parte a poveștii așa cum o istorisește chiar Blumen într-un număr al revistei. Din păcate, cel puțin momentan, nu putem reda decât prima parte, suntem însă în căutarea continuării cu promisiune că atunci când o vom găsi o vom publica integral.


***


"Iată biletele de tren, o cabină pe bordul Aquitaniei și un carnet de cecuri. Nu-ți mai rămâne decât să-ți îngrijești pașaportul și vizele, o chestiune pe care o rezolvi în 24 de ore, ținân seama de calitatea pe care o ai."

Așa îmi vorbi într-o seară directorul nostru. Îmi întinse apoi mâna: "Voiaj bun și vezi să te achiți în mod onorabil de misiune. "

După trei zile și trei nopți de tren, iată-mă la bordul Aquitaniei. În sfârșit mă voi putea odihni îmi ziceam și într-adevăr, primele ore pe ocean au fost cât se poate de liniștite, dar vai, mai apoi...juram, că la întoarcere voi prefera calea...aerului.

Când ajunserăm în sfîrșit în fața giganticei Statui a Libertății, răul de mare îmi trecuse. Eram pe punte si priveam colosul de piatră, care se înășța din valurile oceanului. N-am avut iluzia, ca Emil Jannings la sosirea lui pe Noul Continent, că Libertatea ridică mâna către cei care sosesc, ca și cum ar voi să-i alunge, nici n-am văzut pe cer literele de foc: Nici pe tine nu te-am așteptat aici! Ba dimpotrivă, Libertatea îmi surâse foarte amabil, cel puțin așa mi s-a părut, și mâna ei ridicată parcă mă invita să cobor pe pământul magic al țării tuturor posibilităților. Nici nu avea vreun motiv Miss Liberty "să facă urât: la mine cum i s-a întâmplat bietului Jannings; intenția mea nu era câtuși de puțin de a-mi încerrca norocul în Noul Continent,de a lua pâinea de la gura vreunui cetățean al Unciului Sam; eram doar un simplu vizitator vremelnic și americanii sunt întotdeauna primitori cu străinii, mai ales cu gazetarii care sunt în trecere prin țara lor.

West Hollywood în 2919. Pentru că articolul original nu era însoțit decât de imagini cu vedete americane, am decis să folosim această imagine din aceeași perioadă istorică. sursa: http://hollywoodhistoricphotos.com/


Să vă povestesc ce am văzut în portul gigantului New York? Să vă vorbesc de sutele de remorchere și vaporașe de tot felul care brăzdau valurile, de sirenele asurzitoare, de zgârie-norii care se ridicau ca uriase blcouri de granit în fundalul tabloului? Ar fi în zadar căci n-aș putea reda în cuvinte întreaga forfotă, atmosfera, zgomotele, imensitatea decorului. Eram de altfel atât de zăpăcit, încât nici nu-mi amintesc când și cum m-am trezit pe cheu, în mijlocul mulțimii... Se însera tocmai. Luminile începeau  să se aprindă.

"Vezi globul acela mare cu un cadran de ceasornic, sus în vârful zgârie-norului de 'colo? Se află sus pe The house that shadow built, casa clădită de umbre, faimoasa construcție a companiei de filme Paramount. În ea se află cinematograful Paramount și centrala marii companii."

Mă întorc și recunosc pe un fabricant de copci, originar din țara noastră, cu care  făcusem cunoștiință pe vapor. Foarte amabil, el mă conduse prin imensul furnicar și nu mă părăsi decât atunci când eram instalat în confortabilul Pullman Car, via California. 

Aproape o săptămână întreagă am cutreierat continentul american, până să ajung la Los Angeles, capitala Californiei și a industriei de filme. Să vă mai pomenesc de confortul trenurilor americane, care au pentru toate clasele, vagoane speciale de dormit, frizerii, saloane de lectură și la coadă o platformă pentru a privi în urmă peisajele sălbatice care fug de rup pământul? Să vă mai amintesc de conductorul negru și de fata blondă din compartimentul meu, care plecase dintr-un mic orășel din nord, spre a ajunge vedetă de cinema la Hollywood? Mai bine să trecem peste toate și să aruncăm o privire în imensa gară din Los Angeles. Trebuia să fie plină de stele de cinema; suntem doar în țara filmului...

Spre decepția mea nu l-am văzut însă nici pe Douglas Fairbanks alături de Mary Pickford , nici pe Greta Garbo, Clara Bow sau Charlie Chaplin. Mă așteptam să apară la fiecare moment una din acele figuri pe care le cunoșteam de atâția ani de pe ecran, dar în zadar. În afară de fata cea blondă din orășelul de provincie, care vroia să devină vedetă, nu am văzut nicio fidură cunoscută. Și dânsa era probabil mirată că nuțl vede aici nici pe John Gilbert, Nils Ashter, Ramon Novarro, Charles Rogers, Richard Dix sau William Boyd.. N-a avut însă prea mult timp să se mire, fetița din provincie, căci o femeie polițist - acest specimen predomină în țara filmului - a înhață și fără multă vorbă, o duse într-o sală deasupra căreia era inscripția Police Office sau așa ceva. Îi urmez. Să vedem ce se va întâmpla. De abia am coborît în țarra filmului și iată material pentru revistă. Directorul va fi mulțumit de felul cum m-am achitat de misiune. 

La comisariat nu prea am înțeles, ce-i drept, ce a vorbit fata și indivizii uniformați care o terorizau. Fapt este, că fata începu să plângă. În cele din urmă, după puțină gândire pricepui: doreau să o reexpezdieze acasă! Poliția din țara filmului nu glumește. Escrocii mișună prin gările din Los Angeles în așteptarea fetelor, care vin să ispitească gloria ecranului. Se dau drept, regizori, agenți artistici etc și nu fac altceva decât să stoarcă ultimele economii ale bietelor fete dându-le în schimb lecții de mimică, recomandații și tot felul de promisiuni aurite. Mai sutn apoi traficanții de carne vie, care pândesc cu ochi de Argus. Mexicul este aproape și nici America de Sud nu-i tocmai prea depărtată și aceste centre ale negoțului de sclave albe, trebuie alimentate mereu cu marfă proaspătă. Țara filmului este cel mai prielnic teren pentru negustorii de carne vie. Fetele care vin aici atrase de mirajul ecranului sunt cele mai predispuse de a cădea în cursă. Traficanții au o organizație internațională dintre cele mai sistematice. Fetele sunt angajate de emisari specializați în materie care le dau bani, toalete și apoi le expediază în Mexic sau Brazilia, de unde sunt apoi îndreptate spre casele de toleranță din Paris, Berlin, Londra, Cairo, Yokohama sau Saigon, de unde nu vor mai ieși niciodată.

Poliția californiană a trebuit să ia cele mai energice măsuri împotriva acestei situații. Femeile polițiste s-au dovedit a fi cele mai indicate în războiul contra traficului de fete. Una din aceste agente o arestase pe fata cea blondă cu care venisem în același compartiment. Plângea, fetița din provincie, de ar fi înmuiat și o piatră. Dar polițistele americane au o inimă mai tare ca piatra. Eu însă nu. Mânat parcă de un resort intervenii. Mă legitimai și explicai cu cele trei-patru cuvinte englezești pe care le știu, că domnișoara a fost angajată de mine spre a-mi servi de secretară și interpretă în cursul călătoriei. După ce mi se cercetară actele cu amănunțime, după ce am arătat scrisorile mele de introducere la marile companii cinematografice și la regii filmului american, comisarul-șef spuse domnișoarei din provincie că este liberă. 

Când am plecat cu noua mea secretară, care nu înceta să-mi spună "I thank you very much...I thank you...", am avut impresia, că am făcut o faptă rea și ceea ce era mai neplăcut, parcă ne urmărea cineva în taină. Fără îndoială că un agent de poliție ne supraveghea...Ei, ciudată mai este și țara filmului!

În momentul când ieșeam din gară, o altă femeie polițist aresta tocmai în plină stradă o fată cu o valiză, însoțită de un tip. Tipul protesta energic, dar femeia polițist, sportivă și solidă, îl apucase ferm cu o mână. Scoțând cu cealaltă fluierul, dădu alarma. Un cerc de curioși se formă repede. Câțiva indivizi suspecți săriră în ajutorul tipului, în timp ce mai mulți trecători și vreo doi policemen soseau în grabă. . Se produse o invălmășeală cumplită... Parcă era o scenă de film. Ei, n-o fi undeva aparatul? Suntem doar în țara filmului...Dar aparatul nu era nicăieri.

Glasul "secretarei" mele, mă aduse la realitate. Ce era de făcut? Dacă mă înhăța și pe mine vreo policewoman? Deodată o idee salvatoare îmi veni în minte. Să profit de îmbulzeală, spre a mă scăpa de secretară. Zis și făcut. Nu trecură nici două minute și eram singur. Nu prea era frumos ce am făcut dar poate că era mai bine așa, cel puțin pentru mine. 

În odăița hotelului pe care mi-l recomandase șeful de presă al companiei Metro-Goldwyn-Mayer din New York, am respirat ușurat. În definitiv faptul de a studia problema mirajului din Hollywood intra în misiunea mea. În tot cazul pe viitor voi fi mai prudent, când va fi vorba de fete care vor să devină stele. Aventura mea nu se isprăvi însă aici.

Când am coborât in holul hotelului, spre a mă interesa de unde pot lua tramvaiul, care merge la Hollywood, un domn cu pălăria pe cap, care aștepta instalat într-un fotoliu fumând o țigară groasă, mă invită să-l urmez. Rămăsei surprins... Să fie un polițist? Desigur, căci numai polițiștii stau cu pălăria pe cap oriunde s-ar afla. De altfel domnul întoarse reverul hainei și îmi arătă insigna pe care o cunoșteam atât de bine din filmele americane. Eram gata să întind și mâinile, ca să-mi pună cătușele, dar acest lucru nu se întâmplă.

La comisariatul de poliție, un domn uniformat, complet ras și cu părul aproape alb, îmi ținu, de altfel în termeni foarte amabili, cam următorul discurs: "Ținând seama că sunteți străin și că în consecință nu cunoașteți uzanțele țării și spiritul de cinste și corectitudine absolută din United States, ținând seama și de faptul că sunteți ziarist, cu misiunea specială de a studia industria cu care se fălește orașul nostru, vă vom amenda doar cu 50 de dolari (787$ astăzi - nota România Interbelică), pentru faptul extrem de grav de a fi indus în eroare organele polițienești. Amenda o veți achita pe loc sau poate vă convine mai bine să faceți trei zile de arest. Cum doriți, domnul meu. "

Trei zile de arest! Pentru că mi se făcuse milă de o biată fetiță care plângea! Desigur că voi plăti cei 50$. Eram gata să detașez o filă din prețiosul meu carnet de cecuri, când deodată, după un mic alcul, băgai carnetul iar în portofel. Vreo 7.000 de lei. Cam mult pentru bugetul unui ziarist român. Apoi ia să vedem cum arată închisorile americane! Să fie tot atât de confortabile ca în filme? Am acum cea mai nimerită ocazie să constat acest lucru. Unde mai pui că trei zile, voi fi hrănit și întreținut pe contul generoasei Republici a Statelor Unite.

Spusei domnului police chief, că prefer arestul, însă să-mi permită a transporta bagajul din hotel și să achit camera. Doar nu-mi convenea să plătesc hotelul, în timp ce locuiam gratis la unchiul Sam. Detectivul care mă aduse, vorbi la telefon cu direcțiunea hotelului și în momentul când mă pregăteam să fiu condus la noul meu domiciliu de trei zile, sosiră bagajele și factura hotelului, pe care am achitat-o imediat, fără zăbavă.  Nu mi se permise să-mi iau lucrurile în arest; periuța de dinți, mașina de ras, săpunul și alte nimicuri indispensabile oricărui om, făcură insă excepție. Aș fi cersut să mi se dea o mașină de scris, dar pentru că nu am vrut să abuzez de ospitalitate, m-am mulțumit să iau câteva file albe și stilograful, spre a așterne pe hârtie primele impresii din țara filmului.


Va urma (sperăm...)