În această miniserie redăm integral cele scrise de Regina Maria în anul 1930.

***

Visul vieții oricărei femei e să aibă o casă a ei. N-are a face cât de mică și de smerită, numai să fie într-adevăr a ei, cuibul, adăpostul, retragerea. 

Încă de copil îmi clădeam în închipuire casa - o vedeam cu deosebite fețe, pentru că de-atunci eram o visătoare: icoane mândre îmi umpleau sufletul, dar doream să și înfăptuiesc. Singure vedeniile nu-mi erau de ajuns și voiam să zidesc, să fac, să împlinesc.

O soră, mai mică decât mine cu un an, era statorncul meu tovarăș și cu ea îmi impărțeam visurile și împreună cu acestă soră mi-am ridicat întâia mea căsuță de vis. Oricât de fără noimă ar părea, am înjghebat-o dintr-un dulap azvârlit pe care un servitor bătrân și ciudat al familiei ni l-a pus la îndemână.

Am așezat dulapul cu pricina într-un loc ferit între tufișur, i-am pus una coperiș de paie și i-am zugrăvit o inimă mare pe ușa lui verde. Zugrăveala s-a scurs, așa că inima s-a făcut o inimă sângerândă, iar noi ședeam în ascunzătoarea aceea fără rost și îngustă, mână în mână visând visuri. 

Lucrul se petrecea în copilăria mea. 

Principesele și reginele sunt firește sortite să trăiască în palate păzite de sentinele și polițiști, case mari cu încăperi multe, impersonale din pricina întinderii și din pricina atâtor oameni de serviciu trebuincioși pentru ținerea în bună rânduială a unor clădiri atât de puternice. Tocmai de aceea poate, visurile mele se îndreptau toate spre căsuțe de țară, adăposturi ușoare indiene, spre clădiri negândit de puțintele, cu acoperișuri de stuf și împresurate de grădini în care orice feluri de flori ar crește din plin.


parcul Cotroceni

aleea cu trandafiri din parcul Cotroceni

Visurile acestea ale copilăriei mele au venit cu mine în țara care m-a înfiat și deși Cotrocenii a fost reclădit pentru noi și schimbat într-o caă mare și tihnită, mi-am pus deoparte o mică sumă de bani și am făcut un bordei în grădină, copia întocmai a unei colibioare văzută într-un sătuc sărman. Este încununat cu un acoperiș foarte larg de coceni zdrențuiți, iar în curticica lui de-o palmă am sădit căpșuni, trandafiri și mărgăritărel. Aici mi-am făcut obiceiul să mă joc cu copiii, când erau mici. Eram foarte fericiți în bordeiul nostru.



bordeiul din parcul Cotroceni

Dar cu anii ambițiile mele s-au mărit. Închipuirea mi-era plină de povești. Eu nu creșteam de-odată și visurile mele mă căutau încă, așa că am ajuns la gândul unei case în vârful pomilor. Am ridicat-o în pădurea Sinaiei și muți ani "Cuibul Principesei" a fost o desfătare pentru toți: o colibă de nimica din trunchiuri de copac spânzurată între câțiva brazi uriași. Nu puteai să ajungi lșa ea decât suind treptele prăpăstioase ale unui turn de lemn, de unde se lăsa un pod atârnat. Odată de cealaltă parte puntea aceasta putea fi ridicată și casa mea era ca o cetate care nu mai putea fi luată. Ea era cocoțată chiar ăn marginea unei coaste drepte și peste creștetele copacilor puteam să mă uit dedesubt în vale. 

Locuința aceasta de pomi avea două încăperi: o bucătărioară și pridvoare acoperite de ambele laturi. Am civernisit-o cu iubire și multe ceasuri fericite am petrecut acolo între pământ și cer. Cuibul a dăinuit până când într-o noapte, pe o furtună groaznică, s-a prăbușit deodată: dar trebuie să recunosc că îl dădusem uitării încă dinaintea acelei zile de groază...

Aveam o patimă într-adevăr românească după o bucată de pîmânt al meu. Fără îndoială că tot ce era al soțului meu era și al meu, atât cât trăia el, dar trebuia să fie altceva să stăpânesc un lucru numai eu, un lucru pe care să-l pot îndrepta, schimba, chivernisi și așeza potrivit cu totul dorințelor mele, fără să am să cer voie cuiva; având o închipuire vie mi-era dor să creez.

Și s-a întâmplat ca intr-o bună zi, un bătrân boier pe care nu-l întânisem niciodată, să aibă pe neașteptate straniul gând să-mi lase mie mica lși vechea lui vilă ascunsă într-un parc aproape uitat.

Aceasta era în zilele Regelui Carol, iar Regele Carol avea principii aspre și stătea la îndoială să îmi ăngăduie să primesc darul. Zile întregi s-au legănat în cumpănă da și nu ale lui și tremuram de temă șă nu fie ăn cele din urmă nu. 

Dar bătrânul domn Filipescu dorea aievea să ajung stăpâna vechiului loc uitat. Cred că era legat cu inima de Copăceni și că își mistuise acolo visul tinereții. Neavând urmași de-a dreptul se gândise cî eu, la care-mi plăcea să rătăcesc prin parcul crescut cu buruieni și curmee, aveam să țin în mai mare cinste bătrânul colț decât nepoții sau nepoatele.

În cele din urmă, familia domnului Filipescu ne având nimic de zis, Regele Carol s-a învoit a fi luat de furtunosul dor să stăpânesc ceva intr-adevăr al meu și Copăcenii a ajuns al meu!

casa de la de la Scroviște

pe lacul de la Scroviște

Bucuria mea nu se putea zugrăvi. Nu mai era vorba de un biet bordei sau de o căsuță de lemn indiană spânzurată deasupra pământului, ci de o casă adevărată și tare în care puteam să trăiesc. Deocamdată ea nu avea înfățișarea tocmai pe care i-o doream, arăta prea gătită, prea a vilă; idealul meu era să o schimb într-un adevărat conac românesc de demult, cu acoperil mare de șindrilă și cu stâlpi scurți pe marginea unui pridvor larg, dar ....nu aveam bani! Și a trebuit să aștept. 

Când e la mijloc o principesă lucrul pare ciudat, dar Regele Carol avea idei aspre în materie de educație. Tinerii nu trebuiau răsfățați, șă-și inchipuiecă nu aveau decât să ceară ceva ca să-l și aibă, așa că deocamdată urma să mă mulțumesc cu visurile. Din fericire visurile mele erau așa de vii încât păreau aproape aievea. Pe când mă aflam în vechiul și dărăpănatul cerdac, cu podoabele lui simandicoase, în minte era ca și cum aș fi șezut în fața casei mele boerești trainice, în care vroiam cu tot dinadinsul s-o prefac într-o zi...

Într-o zi...Dar întâmplări înfricoșătoare ne despărțeau de ziua aceea: război, tragedie, suferințe, înfrângere, surghiun și în cele din urmă izbânda și întoarcerea noastră între cele ce fuseseră părăsite.

Copăcenii fusese părăsit deopotrivă, împreună cu multe altele, dar în timpul celor doi ani ai surghiunului mă gândisem neîncetat la el și casa albă a visurilor mele mi se ridicase în față ca o fata morgana, dincolo, cu cruzime, de orice putere de ajungere. 


 Poarta de intrare pe domeniul Copăceni.
















Parcul Copăcenilor.


















Pridvor de la Copăceni.














Dar Dumnezeu ne-a îngăduit să ne întoarcem și am început să clădesc, foarte încet, pentru că tocmai atunci banii erau rari, casa albă tare, cu pridvorul larg și cu stâlpi la față.

Astăzi ea are ființă și arată aidoma chipului din visurile mele. I-am boltit tavanele, i-am spoit ăn alb pereții, scoarțe în culori tari se întind pe podele, picturi, lucruri vechi, alămuri și arame chinezești înveselesc odăile și de câte ori mă duc vaze multe se umplu cu florile pe care șe cresc in mare mulțime; în așa mulțime le cresc încât primăvara și la începutul verii Copăcenii e ceva pe care mulți vin să-l vadă.

Regele Ferdinand iubea Copăcenii li vrea adesea să meargă împreună cu mine ca să se bucure de numeroasele lui flori. În rătăcirile prin răzoarele mele de stânjenei, de lalele, de bujori, de crini și de trandafiri i se năștea dorința să facă ceva la fel la Scroviștea unde stăpânea pe pe Domeniul Coroanei un mic pavilion de vânătoare, așezat în mijlocul copacilor. Dar regele n-avea niciodată timp să-și împlinească singur un gând și mi-a cerut să îmi pun eu puterile și să-i fac un adevărat cămin din locul acela.

Cu bucurie și cu însuflețire m-am așternut pe treabă, ajungându-mi propriul rival; ceea ce era cu atât mai lesne  cu cât bugetul la îndemână era mai puțin slab. Am lărgit și am înfrumusețat marea casă. Am plănuit grădina făcând două fâșii lungi de iarbă, care mergeau în linie dreaptă de la casă la pădure și schimbând ostroavele lacurilor în câmpuri de stânjenei în toate culorile cu putință. Pe seară, când soarele apune, stânjeneii aceștia se prefac într-o mie de felinărașe de lumină. 

Lăsându-mă dusă de patima mea după case ciudate, am convins pe rege să-mi dea o colibă mică de pescar chiar pe marginea apei; râzând a pus căsuța fără rost în mâinile mele și eu am schimbat-o în cea mai drăguță locuință de care oricine se îndrăgostea, minunându-se cum de nu-i venise niciodată și lui în minte să încropească o asmenea casă. Cele adunate între pereții ei spoiți alb sunt toate foarte simple, dar jocul de culori e plăcut ochiului și fiecare lucru e chiar la locul potrivit și cum trebuie ca să îmbrace casa. Mai târziu, cu puțin timp înaintea morții, regele s-a învoit să clădească o nouă colibă, foarte aproape de a mea, pentru Ileana. Ajungând cu anii o pricepută în case mici, adăpostul acesta din urmă e poate cel mai desăvârșit dintre toate. El are o podea albastră și perdele albastre, toate vasele sunt albastre, până și baia e albastră, iar de jur împrejur sunt sădite flori albastre. Mi-a fost drag să scot din acest mic sălaș ceva fără asemănare...

va urma...