În această miniserie redăm integral cele scrise de Regina Maria în anul 1930.

***


continuare...


Dar încă dinainte să ridic din zid căsuța albastră, Branul a intrat în viața mea. Branul, mica cetate uitată, dincolo de zăvoarele munților. Sunt mulți ani de atunci, într-o excursie peste graniță îl văzusem stând într-o singurătate nebună pe stânca pe care e înălțat și-mi fluturase prin minte, ce încântare ar fi fost să stăpânesc o asemenea fortăreață și s-o prefac într-un cămin. Ce basm ar fi însemnat să chem la viață un mic castel medieval, o adevărată poveste de zâne.



Și lucrul de necrezut s-a întâmplat: după doi ani de la război autoritățile orașului Brașov au venit la mine într-o delegație solemnă și mi-au oferit Castelul de la Bran, ca dar deplin, ca să fie întreg al meu!


Aceasta a fost într-adevăr o întâmplare minunată și cu aceeași însuflețire, niciodată domolită, am început să chivernisesc Branul. Și fiecare casă pe care o chiverniseam era pentru unul din copiii mei, pentru ca ne este totdeauna drag să clădim în viitor.  Desfătarea n-ar fi fost aceeași dacă chipurile lor iubite nu mi-ar fi stat înainte așișderea stelelor, adevăratul rost al întregii mele opere. Copăcenii pentru Elisabeta, Branul pentru Nicolae și mai târziu Balcicul pentru Ileana căreia îi e dragă marea.



Branul însemna un nou câmp de lucru, chemarea la viață a unui nou vis de frumusețe. Ajutată de un bătrân arhitect de încredere tot așa de însuflețit ca și mine, am început să dau viață zidurilor moarte, să dau suflet vechii cetăți care nu trăise niciodată într-adevăr. Am trezit-o din lunga toropeală, am facut dintr-un lucru orb un cămin cu ochi mulți privind peste lume. Adormită, depărtată, neajunsă cum era, nu s-a lăsat mai puțin să fie schimbată într-o locuință tihnită și plăcută. N-am făcut nimic care să-i ia înfățișarea feudală, n-am prefăcut iuțeala scărilor, n-am înălțat acoperișul pridvoarelor, nici n-am îndreptat odăile strâmbe.  Ușile au rămas așa de joase încât intrând ești silit să-ți pleci capul, pereții sunt groși de mai mulți coți, grinzi grele încing tavanele care nu sunt boltite și atâtea niveluri te întâmpină în castel încat anevoie știi la ce cat te afli.    


Branul este astăzi un mic muzeu plin de comori rare aduse din toate țările; mica lui curte e un vraf de flori, mușcate și călțunași spânzură de fiecare fereastră. 


La poale, grădini pline de flori au dat din pământ flori în așa mulțime încât sunt în stare să umplu cu ele întreg castelul; răsar pretutindeni în oale uriașe de lut sau în căldărușe și căni de metal și parcă le place să împestrițeze zidurile albe cu culorile lor înflăcărate; nu e casă să-i fie mai dragi florile decât micul și bătrânul castel al Branului. Noaptea, când toate luminile sunt aprinse, el stă pe cer ca o umbră de basm găurită de sute de flăcări.


va urma...