În această miniserie redăm integral cele scrise de Regina Maria în anul 1930.

***


continuare...


Și într-o zi, când Branul ajunsese un vis implinit, într-o plimbare cu Nicolae prin Dobrogea, m-am oprit deodată pe o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simțire că locul aceste ori mă așteptase de totdeauna pe mine ori eu trăisem totdeauna în așteptarea lui. Nu mi se părea că aș fi venit aici pentru întâia oară.


Copacul acela bătrân atârna peste marea albastră ca peruzeaua, din vârful unui perete în ruină sub care curge un izvor cu apă limpede de munte. Locul îmi era într-un fel aproape, avea ceva înrudit cu adevărata temelie a ființei mele, aici era pace, frumusețe, mare și apă proaspătă, iar puternicul copac fremătător se îndoia drept peste țărm ca și cum ar fi ascultat cântecul valurilor.


 




Ședeam jos la umbra marelui copac, privind la marea scânteietoare de lumină și ascultând jocul talazurilor împotriva malului. O simțire de desăvârșită, de aproape copleșitoare bună stare puse stăpânire pe mine. Făceam parte din loc și locul făcea parte din mine. Iară și iară mi-a venit această simțire de-a lungul drumului lung al vieții, simțirea curată că vii acasă, că ești primit în întregime și așa cum ești de împrejurările în care te afli.

Da, trebuia să ajung stăpâna acelui colț de pământ, aveam nevoie de el, simțeam lucrul fără putere de împotrivire cu o râvnă care nu putea fi tăgăduită.


Și într-adevăr l-am dobândit acel colț de pământ! Ar fi prea lung să înșir cum; dar bătrânul copac, vechiul zid și apa limpede cleștar care curge pe sub ele în mare au ajuns ale mele și numaidecât mi-a răsărit în minte vedenia casei pe care doream s-o clădesc... O casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfățișare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieșit peste cel de jos. O casă cu acoperiș turtit și cu picioarele aproape în mare, o casă împresurată de prispe de piatră găurite de canale înguste cu apă curgătoare, prispe pe care treptat, treptat și fie schimbate intr-un rai de flori.

Și așa casa aceasta de vis se făcu aievea. Era să fie numai o toană de artist, un lanț subțire de care puteam să scap cu o cheltuială de puține zile. Dar iubirea locului crescu și tot crescu, odată cu gândul zugrăvirii viului meu chip potrivit întocmai împrejurimilor care era prea ispititor pentru ca artistul din mine să se poată împotrivi. Nu era vorba numai de aducerea aici a ceva care ar fi avut ființă în altă parte, ci de creație, de plămădirea pietrei, pământului, apei, copacului și florii într-un desăvârșit întreg. Venit în ani slabi, creația era de măsură mică, smerită, țărănească, prin nimic monumentală, dar fără greș în felul ei.


Am găsit apoi aici o inimă căreia să-i dezvălui visul meu li care, lucrând alături de mine, a ajuns să iubească locul atât de tare încât i-am dat numele de Sfântul-Balcic.

A mai fost și aceasta cu Balcicul - a fost întoarcerea mea la mare, întoarcerea la întâia mea dragoste. Născută pe o insulă, în sufletul meu trăia un dor străfund și veșnic, de mare...

Ileana a moștenit iubirea aceasta de mare, Ileana era a Balcicului și Balcicul era al Ilenei. Nu pot să-mi închipui Tenha-Iuvah fără Ileana și cu ea dimpreună mi-am dezvoltat tot mai mult și mai mult visul. 


Și nicio bucurie nefiind deplină până nu poate fi împărtășită altora, copilul meu și cu mine ne-am apucat să înjghebăm la Bran și la Balcic niște cămine pentru fete, pentru cele care au ca ursită lucrul aspru în locuri fără aer, așa că bucuria putinței să le punem la îndemână case larg însorite adaugă parcă lumină propriului nostru suflet...

Copăceni, Scroviște, Bran, Tenha-Iuvah... visurile mele au prins trup, visuri smerite, fără îndoială; alții au isprăvit lucruri mai mari, dar ale mele trebuiseră să se dea după împrejurări și după mijloacele timpului.


Dar dacă aș încheia aceste pagini fără un cuvânt despre Cotroceni și Pelișor, ar fi tot unca cu o faptă de nerecunoștință. Cu toate ca niciuna dintre aceste case nu sunt astăzi ale mele, ele mi-au fost căminele de
căpetenie, le-am iubit și am cioplit la ele an de an, cât am putut, potrivindu-le gustului meu.

La cel dintâi am căzut sub farmecul arhitecturii românești și mi-a părut totdeauna rău de Cotroceni că n-a fost zidit în stilul unei vechi mânăstiri; numai că în zilele când el a fost reclădit iubirea față de arta națională era la nivel scăzut.

Mulți ani n-am fost destonică să-i fac niciun fel de îmbunătățiri, trebuind să rămân mulțumită cu ceea ce găseam; foarte cu dichis, în parte chiar luxos, dar fără acea trăsătură personală care dă caracter unui cămin. Dar când ziua adaosurilor și îndreptărilor sosi, am început, cu învoiala  Regelui Ferdinand, să schimb Cotrocenii potrivit cu ceea ce, în curgerea anilor, învățasem despre arhitectura și ornamentica românească.

Așa luă întrupare marea încăpere albă cu arcurile și stâlpii ei, cu pereții albi goi, cu zugrăvelile vechi și cu lumina artistică, uimirea de astăzi a tuturor celor cari vin la Cotroceni. La fel și sufrageria ciudată cu masa rotundă sub rotunda boltă, masă rotundă care poate fi mărita sau micșorată după oaspeți, dar care rămâne totdeauna rotundă.

Tot sub conducerea mea a fost făcută și scara care duce jos în grădina cu apă, o copie a scării de la Horez, mânăstirea cea mai scumpă mie. Tot ce e stil românesc la Cotroceni e lucru meu, ca și trandafirii care schimbă la începutul verii prispele noastre într-o adevărată mare de culori... Pentru cine sosește la Cotroceni în anotimpul când ei sunt în floare, casa îi pare palatul zânei adormite care nu poate fi ajunsă decât printr-un tufiș cu ghimpi.

Și în Pelișor am răzbit să fac două odăi românești, care aduc Branul în locuința mea mai oficială, două drăguțe odăi boltite, albe, cu tavanuri joase, cu stâlpi bătrânești de piatră și cu acel ceva fără nume, deasupra, care a ajuns stilul meu.

La Mamaia de asemenea e o căsuță care poartă pecetea mea.

Se găsește pe aceleași locuri cu o casă mult mai puternică pe care ei și regele am clădit-o pe nisipurile țărmului, întins așa kilometri și kilometri și care ne-a dat totdeauna la toți o mare bucurie.

Dar soarta nu a vrut ca regele să locuiască vreodată în această casă și să o locuiesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o atunci mamei regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorință fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă și ea o casă netăgăduit a ei. Așa a trecut Cara Dalga în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaos pe care îl pregătisem lui Mihai.

Mihai, astăzi, trăiește în palate, nu mai e băiețelul care se joacă pe un mal de mare și din clădirea de nimic am făcut o mică locuință de vis în care eu și Ileana tocmai bine loc, pentru că eu și Ileana ne împărtășim totdeauna din toate.

Iar de jur împrejurul acestei mici și stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari, goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ține deopotrivă  la soare și vânt și la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roșu aprins. Și mireasma era așa tare că străbătea până jos la țărm și era cu noi când ne scăldam în mare. 

Cara Dalga e și ea o micuță casă de vis...

Da, toate sunt case micuțe... visuri coborâte în aievea, visuri care s-au cristalizat în fapte. Dar, deși mi-au fost dragi casele micuțe, n-am avut mai puțin vedenia unei case mari albe aidoma unei vechi mânăstiri românești. 

I-am dat numele Fata Morgana și ar fi fost să fie zidită în Valea Bistriței. Am văzut-o stând pe o înălțime, albă ca zăpada pe fundul Ceahlăului. Fusese vorba de un minunat baraj care ar fi schimbat apele Bistriței într-un mare lac. Fata Morgana ar fi domnit peste acest lac. Dintr-o latură, culmea pe care urma să stea s-ar fi scufundat cu poalele ei drept în apă, așa încât casa și-ar fi oglindit fața albă  în lacul aflat departe dedesubt, pe când la latura dinainte livezi largi în floare pe prispe întinse ar fi dus treptat jos la malul lacului.

Așa de viu puteam să chem înaintea mea acest palat, cu mândrele-i colonade și grădinile tainice, cu sălile boltite, odăile de marmură și podelele de mozaic, cu ferestrele puternice deschise spre o vedere fantastică de munte și lac, încât era adevărat ca și cum mi-ar fi stat înainte. Așezată pe vatra palatului meu de vis, doream să-mi zugrăvesc în învăpăiate cuvinte vedenia mea copiilor, trezind așa de viu icoana trăitoare în minte parcă într-adevăr i-aș fi dus de mână prin fiecare încăpere...

Visuri....unele s-au împlinit. Dar această vedenie din urmă n-are să rămână decât o Fata Morgana... și chiar dacă anii grași s-ar întoarce eu n-aș mai fi aici ca să zidesc palatul cel alb lângă lacul care e și el un vis.

Maria - februarie 1930  

***
sfârșit