Din conacul Văcăreștilor din Dâmbovița au mai rămas astăzi (decembrie 2021) doar ruinele porticului de la intrare.

Vă invit să-l descoperim așa cum era el în 1939 și să citim povestea Văcăreștilor așa cum era ea istorisită în același an de către Elena Văcărescu. 

***


Dintre toate locurile unde au viețuit poeți, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri.

Familia din care scobor eu a fost familia intelectuală cu deosebire a României de odinioară. Veac de veac, Văcăreștii și-au trecut unul altuia făclia unei minunate culturi și a unei neobosite râvne pentru treburile sufletului. Ei înălțau ca o cetate în pașii domnitorilor fanarioți, făloși de pregătirea minții lor,  dovada lucrătoare și vie a puterii unei gândiri care, al acești boieri băștinași din moși strămoși și iubitori de țară cu aprindere, mărturisea tăria neînfrântă a rasei față de străinul dușman. Rar să se mai găsească o priveliște care să răspunda în aceeași măsură ca Văcăreștii la chemarea între noi a acestor fețe înalte. Ele gătesc zarea ltieraturii și a istoriei cu o gingășie tot așa de sigură ca și coastele îmbrăcate în lumină și decorul cu linii virgiliene în care s-au scurs un mare număr din zilele lor.

Ciudată soarta Văcăreștilor, necontenit în furtună, pe câmpurile de luptă sau aiurea! Pătrașcu e știut că a omorît în nenumărate ciocniri atâția turci câte zile are anul, ceea ce i-a îngăduit să-și închine sabia al toți sfinții calendarului. Alți doi au pierit mucenici pentru credință și țară la Constantinopol, Neagoe cel dintâi, iar Ienache Văcărescu în acleași timp cu ruda și prietenul lui, Constantin Brâncoveanu.

Enăchiță Văcărescu duce bătălii crâncene împotriva jugului fanarioților. E un naționalist dintre cei mai neîncovoiați. Bunicul meu Iancu Văcărescu era un mădular vorbăreț și zgomotos al divanurilor ad-hoc. Marea prietenie care lega pe Eliade Rădulescu de bunicul meu, pentru care avea o evlavie înduioșată și o recunoștință nemărginită, a sfârșit rău, datorită vestitei certe zise a lui u scurt. Cu hohote de plâns cerea Eliade Rădulescu, îmi povestea tata, să se împace cu Iancu Văcărescu. Dar în ce privește cumplita vocală, așijderea caprelor lui La Fontaine, niciunul nici celălalt nu se învoiră să dea înapoi. U rămase scurt pentru unul și lung pentru celălalt. Bunicul meu răgea de furie. Eliade făcea gură. La maortea lui Iancu Văcărescu, Eliade Rădulescu a rostit în genunchi înaintea sicriului o cuvântare de îngropăciune în felul lui Bossuet, care rămâne una dintre capodoperele literaturii noastre.

Elena Văcărescu la masa de lucru.

Lirismul e bătăios și făptuitor prin definiție. Poetul nu e liniștit și visător decât în timpul actului concret al compoziției. Dar înainte și după!... 

Prietena mea, contesa de Noailles, era cu totul de această părere și o întrupa ca o pildă. De aceea a fost atât de izbită de observația făcută de domnul Nicolae Iorga, că o parte din inspirație îi venea de la Văcărești, de-al căror sânge avea în vene. Atunci a scris și mi-a închinat bucata ei, "Străbunii", alcătuită anume pentru țara noastră.

Dulci trebuia să le fie acestor Văcărești frământați și frământători, care stârneau idei și mișcări, iar prin marea cultură generală mergeau înaintea vremii lor, dulci trebuia să le fie ceasurile petrecute în fața zâmbetului liniștit al acestei văi, care umfla pe-alocuri ca un sân frumos ridicat de un suspin! Cadrul de idilă se întregește aici cu istorie. În timp ce ochiul aleargă peste livezile de pruni suitoare și câmpurile de porumb despletit și războinic aidoma unei Valkirii, îndărătul nostru  se înconvoaie arcele care duc la bolțile tainice ale unei săli mari îngropate. Ceva mai departe, la capătul unor alei mărginite de flori și de copaci, printre ramuri care caută să o ascundă privirii,  se deschide o paortă de triumf, care arată steme pe jumătate măcinate  și un brâu în culoarea trandafirului și a cenușei. Să facem cale întoarsă și să dam la o parte crăcile...

Elena Văcărescu și sora sa doamna Caribol pe banca de la Văcărești.

 

O vale pe care o urmează cu credință un râu, în care se răsfrâng anini și sălcii, ajunge la niște pădurici împrăștiate; fiecare parcă își are locul hotărât în văzduhul mirat.  În depărtare se deosebește îndoitura albăstrie a Carpaților. Pe cei dintâi contraforți ai lor se zărește biserica Mânăstirii Dealului. Mai jos scânteiază niște cupole. E Târgoviștea, orașul voievozilor de odinioară. Un parc vechi împresoară casa de astăzi a Văcăreștilor, care a fost clădită de tatăl meu, Iancu Văcărescu. De la plecarea lui dintre noi, îngrijirile stăruitoare ale surorii și cumnatului meu, colonelul M. Caribol, au știut să păstreze acestui minunat parc trăsăturile lui romantice. El a fost desenat de un grădinar al Regelui Carol 1, pe care suveranul a binevoit să-l împrumute în acest scop. Era fostul grădinar în Mexic al Împăratului Maximilian și a fost de față la împușcarea nefericitului cap încoronat.

Capela Văcăreștilor pe locul vechii biserici de la 1584

Astăzi, când suntem martori la cultul mișcător și luminat pe care învățații și tinerimea noastră îl închină reînvierii trecutului, Văcăreștii mi se pare că trebuie să-i atragă puternic. Acest castel, ale cărui ruine le vedem dîinuind sub desișuri de verdeață, venea din1584. El a fost zidit sub domnia lui Pentru Cercel în același timp cu biserica, pe care a urmat-o în secolul al XVIII-lea o a doua și mai târziu o a treia. Ea se află pe locul unde se ridica altarul celorlalte două lăcașuri sfinte. Văcărescul, întâiul ziditor în aceste locuri, se numea Pătrașcu. El era finul lui Pătrașcu Voievod și chipul lui de războinic zvăpăiat stătea pe zidurile Mitropoliei din Târgoviște, al cărei ctitor a fost.

Pisania

Dar să ne întoarcem la Văcărești și la vedeniile pe care ni le recheamă. O strălucită sală, pe care secolele s-au silit să o scufunde sub pământ, mai vorbește între noi de luxul și măreția castelului. Picioare uriașe de zidărie sprijină bolțile păstrate până la noi într-o stare desăvârșită. S-ar putea face prinsoare că Petru Cercel și-a sunat în acea sală, despre care țăranii nostri povestesc atâtea legende, vestita lui sculă de la ureche. Poate că, întâi veniți la noi din neamul lor, cavalerii francezi trimiși în Polonia de Caterina de Medicis și care au strălucit la curtea lui Henric al III-lea, s-au abătut pe-aici din Târgoviște sau au poposit, în drum spre ea.

Ceea ce ne privește însă de aproape sunt poeții. Câți nu trec prin Văcărești, de la Cârlova, mort tânăr, la Grigore Alexandrescu și Eliade Rădulescu, ca să încheiem cu G. Crețianu. Acesta din urmă trăia zile pline de încântare cuu ochii la priveliștea atât de românească așternută la poalele dealurilor noastre. Grigore Alexandrescu și Eliade Rădulescu au fost prietenii însuflețiți și mesenii credincioși ai bunicului meu Iancu Văcărescu, zis pe vremea lui "Părintele poeziei române". La Văcărești a scris el poema vestită, ajunsă clasică, numită "Primăvara amorului" și tot la Văcărești a lucrat la tălmăcirea lui Britannicus de Racine.

Poarta de intrare a parcului din vechiul palat.

Bolțile vechiului palat.

Elenist de seamă și căutător de ritmuri și de prozodie, Iancu Văcărescu și-a dar o osteneală fără asemănare ca să redea mlădierea și muzica verului racinian, a cărei iubire a pătruns astfel în mine prin moștenire. Încercarea era îndrăzneață și semănată de stânci, de care nu odată traducătorul s-a ciocnit. Dar în întregul ei, ce lucrare de conștiință, de fericită armonie și de bărbăție! Ea înseamnă o dată și e, în același timp, o treaptă în legăturile noastre cu Franța, peste cae nu se poate trece așa ușor.

Sala boltită de sub vechiul palat.

Marele Enăchiță Văcărescu, mare pentru coborâtorii lui precum a fost și în templul culturii românești, a trăit îndelung la Văcărești înainte să pornească în numeroasele lui călătorii, de bunăvoie sau de silă, pe la Curțile Europei, unde il vedem fără încetare, slujitor pătimaș al neamului și țării, uimind pe toți cei care îl cunoșteau, prin voiciunea și întinderea erudiției. Enăchiță Văcărescu venea la țară ca să regăsească amintirile unei copilării fericite lângă tatăl și unchiul lui, Constantin Văcărescu, care și-a servit și el țara, dăruind în 1726 Domnitorului Nicolae Mavrocordat pământul Văcăreștilor așezat chiar la porțile capitalei și unde Domnitorul a ridicat vestita și mândra mânăstire care ne poartă numele. 

Lunca de la Văcărești...

...unde au visat Văcăreștii.

Plin de iubirea fierbinte de neam care a însuflețit totdeauna pe Văcărești, prins de munca aproape peste puterile unui om a gramaticii române, cea dintâi între toate și unul din multele lui drepturi la nemurire, aici, la umbra Văcăreștilor, și-a alcătuit Enăchiță Văcărescu atât de cunoscutul testament:

Urmașilor mei Văcărești 

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Și-a patriei cinstire!

Să fi prevăzut scriind aceste rânduri, o trădare în viitor, în care privirea lui descoperea și poate creea poeți? Trecând printre pereții de frunză pe unde mi s-au desfășurat copilăria și tinerețea, împresurată de umbrele dragi ale căror nume nu le rostesc decât cu o evlavioasă supunere, mă întreb de multe ori dacă nu sunt pentru ele o străină și, cu toate că din sângele lor și mândră peste orice închipuire că sunt, această întrebare mă nîvîlește, dar mărturisesc, spre liniștea mea.

Mi-aduc aminte deodată că strămoșii mei cântăreți aveau pentru poezia care izvorăște din poporul român o deosebită evlavie.

Salonașul cu portretele poeților Văcărești.

Sala cea mare din conac.

Iată ce spune despre ei în această privință marele și limpedele prozator Alexandru Odobescu, istoricul melodios și învățat al poeților familiei noastre:

"Să nu ne înșelăm a crede că numai prin nimeritele lor imitațiuni de limba și formele antice Văcăreștii au câștigat un titlu nepieritor de onoare în literele românești; spirite cultivate și hrănite cu studii adânci și serioase ei avură însă inimi cu totul române; inspirațiunile lor sunt mai totdeauna curat naționale. Muza lor spiciuia pe câmpiile țării și limba română, în copilăreasca ei frăgezime, le vărsa în veci cu îmbelșugare, comorile grațiilor sale... "

Unui cântec popular îi și datoreaza Enăchiță Văcărescu fermecătoarea "Amărâtă turturea", scrisă cu prilejul morții uneia din soțiile lui. El s-a căsătorit de trei ori, ceea ce nu l-a împiedicat să fie la fiecare din văduviile lui, un văduv desăvârșit și deopotrivă de nemângâiat.

Enăchiță Văcărescu, boier puternic și bogat, cu sufletul nuanțat, cu darul de vorbă ademenitor și subțire, îți purta de-a lungul coastelor de la Văcărești veșmintele scânteietoare și mărețe ca și visurile lui. La fel cu noi, el vedea pășunile înzăpezite de turma de oi, izvorul repede, câmpiile pline de pace, poleiala mișcătoare a lanurilor de grâu. La fel cu noi, el asculta pe cioban plimbându-ți cântecul fluierului din vîi pe coaste, pe femeile cu lungi cosițe sub maramele de culoarea chihlimbarului depănând mai departe, pe când își înălbesc pânzele la gârlă, veșnica doină a neamului, pe care nimic n-o poate sfărâma.

Umbre învăpăiate, fiți iertătoare, căci, umilă și tremurătoare înaintea voastră, urmașa care v-a înșelat dorințele a scos din inimile acestor ciobani și femei, pe Rapsodul Dâmboviței, care, ea o știe, va trăi atât cât lirismul și frumusețea, adică veșnic.

-Elena Văcărescu, traducere din limba franceză de Emanoil Bucuța