Marioara Voiculescu a fost o adevărată legendă a filmului mut românesc unde a cunoscut succesul atât ca actriță cât și ca regizor. Însă nu a abandonat niciodată prima iubire - teatrul, strălucind pe scena Naționalului bucureștean. În perioada anilor '20-'30 a fost și imaginea Casei de Modă Monica.

Pentru astăzi vă redau în integralitate itnerviul acordat de către aceasta în octombrie 1929 pentru publicația Realitatea Ilustrată.


Teatrul Național, citadela artei românești prezintă în tot timpul zilei aspectul unui adevărat haos. Pe culoare, lume grăbită umblă forfota încolo și-ncoace. Artiști, artiste, figuranți, mașiniști, o lume pestriță care parcă a luat deviza englezilor "time is money". 

Într-un colț, lângă o fereastră, stau de vorbă cu Marioara  Voiculescu. Toți cei ce trec o saluită prietenos și unii o întreabă despre felurite lucruri la care ea răspunde cu amabilitatea ce o caracterizează.

-...și astfel din cauza celor două corijențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul.

Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii.Într-o zi Bârsan de exprimă de față cu ai mei:

- Ce temperament are această fetișă și ce bună artistă ar fi!

Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam cupă cum am spus 14 ani când într-o zi ploioasă, de toamnă, după ce pregătisem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala "La icoană" , m-am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s-a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu. Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din Hamlet, Julieta din Romeo și Julieta, Anca din Vlaicu Vodă, etc.

-Care a fost prima piesă în care ați jucat?

- Peste Dunăre, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzaând fulgii ce cădeau.

De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam din nervozitate fisticuri, alune, etc. și Gusti mi le smulgea cu forța din mâini căci, altfel aș fi intrat cu ele pe scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bine înțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala mai ales la premieră.

-Cui îi datorați dumneavoastră strălucita carieră pe care o aveți?

-Lui Gusti.

-Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.

-Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează, totdeauna, o notă de tristețe. E drept, în viață  ai și amintiri vesele și triste, am convingerea  însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc. 

-Totuși vă rog o amintire veselă.




- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad unde jucam Romeo și Julieta. Noi adusesem decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales în scena balconului.  după ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s-au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n-a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de împrejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia dintre cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă, cântecul privighetorii, cu un ulcior cu apă din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu privighetoarea ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre, în sala spectacolului și în momentul cel mai important al rolului, cafeaua a dat în foc, la ogeac, frigând-o pe cafegioaică: țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie... și astfel am jucat la Huși, Romeo și Julieta.

-O întâmplare tristă...?

-Nu. Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea  e că majoritatea din aceste întâmplări de datorează mai ales nouă, femeilor...

-Care a fost prima dumneavoastră dragoste?

-Nu m-ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și deznodământul  e cu atât mai tragic pentru noi.

-Ce proiecte aveți pentru viitor?

-Să fac teatru și numai teatru.

-Cinematograful nu vă atrage?

-Îmi place, da rnu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vre-un regret e că din anumite motive n-am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele...